TROIŢA, MĂRTURIE A JERTFELOR PENTRU ORTODOXIE


O nouă Troiţă a fost ridicată în municipiul Beiuş, la intrarea în parcul din faţa spitalului vechi, operă a profesorului sculptor, Cătălin Iagăr.

Fiecare popor are un simbol al său, după care poate fi recunoscut în lume, fie steagul, fie imnul său. Creştinismul, ca religie, are şi el simbolul său:

CRUCEA lui Hristos. Prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, ea primeşte şi calitatea de altar de răscumpărare a omenirii din robia păcatului. Crucea devine semn al iubirii şi jertfei lui Hristos pentru omenire.
Născut creştin, românul a avut totdeauna în casa sa şi în sufletul său Crucea Domnului. El a aşezat-o peste tot în căile sale şi în drumurile sale.
Aşa se face că o întâlnim pretutindeni: la răspântii, pe turlele bisericilor, pe acoperişul caselor, pe coperta Bibliei, în casele creştinilor, în locaşurile de închinare, în cimitire la mormintele celor adormiţi întru Domnul etc. Ne închinăm înaintea Sf. Cruci ori de câte ori o întâlnim în drumul nostru. Aşezat de Dumnezeu la răscruce de drumuri, în bătaia vânturilor şi în gura lupilor (după cum bine spunea marele nostru istoric N. Iorga), asupra poporului rămân s-au abătut neamurile păgâne, valuri, valuri; s-au lovit însă de stânca puternică a credinţei noastre ortodoxe. Ca vânturile, ca vijeliile au venit peste noi, dar ne-m aplecat ca şi trestia. Ele au trecut, noi ne-am ridicat şi iată-ne tot aici unde ne-a aşezat Dumnezeu. În aceste momente grele, românul credincios, a luat la pieptul său, singura armă ce-i rămăsese- Crucea Domnului- pe care strângând-o la pieptul său a udat-o cu lacrimile credinţei sale căzând în genunchi în faţa sfintelor altare ale Bisericii Străbune.

În acest duh şi-a crescut mama româncă copii, viitorul neamului.
Cruce făcea mama peste copilul său când în culca în leagăn, cruce făcea peste aluatul din covată ca să dospească şi tot cruce făcea şi când începea pâinea şi o punea felii în mâna copiilor. Multe lucruri frumoase se pot spune despre Crucea Domnului.
Cinste celor ce s-au gândit să mai ridice o Troiţă în oraşul nostru spre slava lui Dumnezeu şi în memoria martirilor din Ţara Beiuşului: popa Flore, popa Mihail şi Găvruţa Petru şi a tuturor celor ce şi-au dat viaţa pentru apărarea ortodoxiei în Ţara Beiuşului în anul 1744, după cum scrie pe placa de marmură aşezată la baza troiţei. Este meritul Asociaţiei pentru Păstrarea şi Promovarea Valorilor Culturale şi Naţionale ale Poporului Român (ASTRADROM). Cei trei, precum şi alţii au fost victime ale propagandei catolice pentru uniaţie de după 1700. Iată, deci, că Beiuşul nostru are martiri pentru credinţa ortodoxă, dar are şi martiri ai cauzei naţionale, precum Ciordaş şi Bolcaş. Un oraş mic cu jertfe mari.
Golgota ortodoxiei noastre în Ardeal a fost grea şi dureroasă în tot veacul al XVIII-lea. Multă suferinţă a adus propaganda catolică în Ardeal şi dezbinarea între fraţi, pe care, din păcate, greco-catolicii o continuă şi azi. Ştim că au avut oameni de seamă, regretabil este faptul că unii dintre ei au fost, mai ,,întâi catolici apoi români”,

de parcă ar fi fost botezaţi înainte de a se naşte.
Evenimentele tragice din acele vremuri sunt descrise de unii dintre istoricii noştri, precum: Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Ştefan Lupşa, Gheorghe Ciuhandu ş.a. Scopurile urmărite de catolicism erau ruşinoase, precum: Ruperea unităţii de credinţă dintre românii ardeleni şi cei de peste Carpaţi, dezbinarea românilor ardeleni majoritari în Transilvania. Prin acestea satisfăceau dorinţele duşmanilor neamului, cu bună ştiinţă.
Dar ce se întâmpla la Beiuş? Vom vedea pe scurt în cele ce urmează:

La 1712 se aşeză la Beiuş un secui Pavel László, cu scopul de a propaga unirea cu Biserica Romei în această zonă a Bihorului. Îşi ia titlul de protopop şi încearcă să atragă la sine pe preoţii români, dar a fost împiedecat de vicarul ortodox de la Oradea, care ameninţa cu pedeapsă pe toţi cei ce se vor duce la Pavel László. Ţăranii recurg la măsuri mai aspre: îi bat pe preoţii care umblă pe la Pavel László. La 1724 László face o vizită în satele din Bihor. Multe sate nu l-au primit, iar în satele în a căror biserici reuşeşte să intre (cu vicleşug), le declară unite cu Roma. A întâmpinat o opoziţie puternică şi aici în Beiuş, unde până la urmă a recurs la măsuri drastice, soldate cu crime. Aşa se explică faptul că popa Flore, protopop ortodox al Beiuşului, cade victimă opoziţiei sale, luptei sale pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi a idealurilor naţionale româneşti.